Nivel social şi personalităţi

05 May 2015

În ciuda neajunsurilor legate de infrastructură, adică a străzilor mocirloase târziu pavate, a lipsurilor legate de calitatea apei, a întârzierii canalizării, viaţa în comunitate avea o oarecare savoare şi armonie. Poate accentuează acest lucru şi multele solicitări pentru amplasarea de „dulapuri”[1] sau „căluşei” în diverse curţi pentru distracţiile sărbătorilor de Paşte. Astfel de distracţii apar în mai multe documente a fi „tradiţionale” iar mahalalele Batiştei, Oţetari şi Icoanei nu duceau lipsă de astfel de distracţii. Într-un dosar de arhivă din anul 1871[2] găsim mai multe solicitări de acest tip, referatul funcţionarilor municipali pentru cererea din strada Salciilor nr. 19 având următorul text:

“Bilet. /Subur: Oţetarii Strada/ Sălciilor No 19 Colórea gal/benă ocolŭ III/ Se autoriză se pune în/ funcţiune Dulapul din/ întru curţi Dsale în cur-/sul sărbătorilor Stelor/ Pasce dupe obiceiŭ, cu /condiţia de a fi bine consolidat şi a fi în necon/ tenită priveghere a nu se/ întâmpla vreun pericol/ căci Dsa rémâne respundĕtor,/ asemenea va ţine în permanenţă dulgheri în totŭ/ cursul funcţionărei – […]”

Nu am ales acest exemplu doar pentru apropierea de casa din strada I.L. Caragiale nr. 11 ci şi pentru faptul că la această adresă mai fusese o solicitare de acest fel înregistrată în 1869[3], an în care şi pe cealaltă parte a străzii Sălciilor, la nr. 20, profitând de existenţa acestui pol de atracţie, vecinul solicita înfiinţarea unui bufet pentu perioada sărbătorilor. Aceste activităţi cred că arată mai bine care trebuie să fi fost atmosfera în această vecinătate şi ce categorii de oameni locuiau în această parte a oraşului. Probabil că există o anumită continuitate a familiilor în aceste mahalale iar oamenii se cunoşteau bine între ei. Ştim că biserica Batiştei a fost ctitorită de vătaful măcelarilor, un anume Manciu[4], nume cu care este, de altfel, chiar notată în legenda planului din 1789 – la nr. 38, biserica „Montsulesky” în transpunerea fonetică a întocmitorului austriac. Am văzut deja că în zonă exista un „puţ al lui Manciu” dar chiar şi 100 de ani mai târziu regăsim pe planuri şi în documente de arhivă numele Mănciulescu în diverse locuri din vecinătate, inclusiv unul pe strada Rotarilor nr. 15 bis[5].

 

Planul Borroczyn din 1846, arată în strada Batiştei, aproape de strada Oţetari un proprietar Mănciulescu
 

Planul de aliniere al străzii Oţetari din 1916, aflat la AN-DMB, fond PMB Alinieri, dosar 602/1916 este menţionat acelaşi nume.
 

Numele Mănciulescu apare pe un document de la AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 25/1884, semnatarul fiind proprietar în strada Rotarilor nr. 15
 

O astfel de continuitate în zonă o are şi familia lui Alexandru Tzigara Samurcaş căci acesta, în memoriile sale, vorbeşte de proprietăţile bunicilor săi atât pe linie maternă cât şi pe linie paternă – familiile Tzigara şi Samurcaşi[6] - ce se aflau la intersecţia străzilor Calderon şi Italiană dar şi în strada Icoanei. Strada pe care au stat aceste familii s-a numit cândva Hagi Theodoraki, nu întâmplător aş spune. Planurile de aliniere ale străzii Teilor (azi Vasile Lascăr) sau Polonă (azi Calderon) arată mai multe proprietăţi ale familiei Theodoraki în aceste mahalale.

 

      

În dosarul 400/1888 din fondul PMB Alinieri de la AN-DMB se găsesc două planuri de aliniere ale străzii Teilor (azi Vasile Lascăr), unul nedatat dar redactat probabil din 1868 (stanga) (după grafica identică celei din alinierea străzii Polonă/Hagi Theodoraki din acelaşi an) iar al doilea din anul de arhivare, 1888. Ambele surprind proprietatea Hagi Theodoraki la intersecţia cu strada Italiană.
 

Mai mult, mormântul acestui personaj extrem de important pentru viaţa comercială a capitalei din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost chiar un reper urban, fiind amplasat chiar în curtea şi în axul bisericii Oţetari, centrul mahalalei unde se aflau aceste proprietăţi. Fireşte, după 1831 s-a impus interdicţia înmormântării în cimitirele parohiale din jurul fiecărei biserici de mahala dar acest lucru s-a concretizat treptat şi târziu, după înfiinţarea cimitirelor comunale, dintre care Bellu este cel mai cunoscut azi. Aşa se face că monumentul şi mormântul familiei Hagi Theodoraki se mai afla încă în calea rectificării şi alinierii traseului străzii Oţetari de azi, pe atunci o întortocheată şi îngustă potecă – am putea spune.

 

Mormântul familiei Hagi Theodoraki aşa cum era el amplasat în axul bisericii Oţetari, în planul de aliniere al străzii din 1878 aflat la AN-DMB, fond PMB Alinieri, dosar 60/1878
 

În curtea bisericii Oţetari a locuit şi a murit în 1887 marele povestitor Petre Ispirescu[7]. În casa de pe strada Batiştei nr. 20 de astăzi şi-a avut atelierul pictorul Nicolae Grigorescu[8]. În mahalaua Batiştei au stat de-a lungul timpului doi primari ai capitalei, reşedinţele lor impunătoare fiind repere urbane – casa primarului Filipescu şi casa primarului Ion Procopie Dumitrescu pe locul căreia se ridică în prezent clădirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La două case depărtare de aceasta, pe strada Batiştei, se află reşedinţa principelui Calimachi, azi proaspăt restaurată. Ceva mai aproape de casa din str. I.L. Caragiale 11, vecinul din strada Calderon nr. 46 a fost cândva G.N. Bagdat, preşedinte al Curţii de Casaţie[9], cel ce a şi construit respectiva casă în 1908. Peste drum, în fosta stradă Rotarilor nr. 6 (mai târziu devenit nr. 12) a construit o impozantă reşedinţă colonelul, ulterior generalul C.A. Robescu, cel ce apare în anuarul capitalei din 1906 ca fiind şeful casei Prinţului Moştenitor, viitorul Rege Ferdinand. Proiectul, din 1889, este semnat de arhitectul Ion Mincu iar cererea de autorizare arată că Robescu locuia în apropiere, pe strada Batiştei nr. 14. Casa, ajunsă în anii interbelici în proprietatea statului, a fost dată spre folosire Mareşalului Prezan, o altă importantă figură istorică a ţării. De-a lungul timpului putem găsi şi alte figuri ce azi sunt uitate sau necunoscute dar care în epocă aveau un statut special. Printre vecinii apropiaţi ai casei din str. I.L. Caragiale 11, Almanach du High Life din anul 1914 ne arată, de exemplu, că în str. Rotari nr. 3 locuia familia avocatului Corbescu, un alt Corbescu regăsindu-se şi la nr. 9, acesta fiind atunci un fost prefect. La nr. 13, vecinul direct era Alexandru Constantinescu, avocat şi el şi fost ministru. De altfel, proprietarul casei noastre era atunci tot un avocat, anume Fotino Aristomene. Probabil că a fost foarte important pentru prestigiul zonei faptul că încă din 1875 în maidanul din strada C.A. Rosetti dintre Calderon şi Dionisie se construise o şcoală comunală, că în 1865 fusese înfiinţat gimnaziul Mihai Bravul ce îşi avea localul la nr. 8 pe strada Rotarilor[10], locul pomenit de Al. Tzigara Samurcaş în memoriile sale fiind la actualul nr. 17. Toţi profesorii menţionaţi de el apar şi în anunţurile publicate în Monitorul Oficial referitoare la examene şi care confirmă localizarea acestui important loc cultural. La un an după casa colonelului Robescu, Mincu mai proiectase şi Şcoala Centrală de Fete de lângă fosta baltă a Icoanei.

 

Fragment din Monitorul Oficial din 3 iunie 1888 cu lista profesorilor de la Liceul Mihai Bravu din strada Rotarilor, unii menţionaţi în memoriile lui Al. Tzigara Samurcaş.
 

Toate aceste semnalări arată că, între mahalalele cu oameni sărmani[11] din raportul anului 1848 al francezului Sabatier şi constatarea francezului Frédéric Damé din 1906 conform căreia străzile din mahalaua Batiştei erau printre cele mai prestigioase ale capitalei, un salt economico social trebuie să se fi produs după câştigarea independenţei în 1878. Astfel, prin anii 1880 şi 1890, perioadă în care s-a construit probabil şi clădirea din strada I.L. Caragiale nr. 11, mahalagii de aici care semnau cu degetul pe petiţii şi care obişnuiau să caute distracţia scrânciobului cu ocazia sărbătorilor pascale au fost rapid înlocuiţi de avocaţi, militari de rang înalt, rentieri şi oameni politici care au făcut din această zonă una dintre cele mai apreciate din Bucureşti. Casa din str. I.L. Caragiale nr. 11 are deci meritul să aparţină tocmai epocii în care s-a produs această schimbare iar arhitectura sa reflectă acest timp.

 

image-line-break

 

[1] denumirea din epocă a scrânciobului din lemn

[2] AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 43/1871, cuprinde la fila 125 un dulap în strada Ţărani, la fila 126 căluşei din lemn tot în strada Ţărani, la fila 154 dulapul din strada Sălciilor nr. 19

[3] AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 21/1869 are la fila 129 solicitarea din strada Sălciilor nr. 20 pentru funcţionarea unui dulap iar la fila 136 solicitarea din strada SălciiLor nr. 19 pentru funcţionarea unui dulap şi pentru căluşei

[4] Giurescu, Constantin G., Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 102

[5] AN-DMB Fond PMB Tehnic, dosar 25/1884, fila 146, Mănciulescu cerea autorizare pentru “a face o împrejmuire de uluci, din nou”. Pe planul Borroczyn din 1846, la intersecţia străzilor Oţetari cu Batiştei apare Mariţa Mănciulescu iar 70 de ani mai târziu, pe planul de aliniere din 1916 al străzii Oţetari, pe terenurile respective apare în continuare numele Mănciulescu. Pe acel colţ, totuşi, la 1878 figura proprietatea Furtunat, acelaşi nume pe care-l regăsim în 1912 pe casa ce subzistă şi azi, la intersecţia dintre Calderon şi C.A.Rosetti, relativ recent reabilitată şi folosită pentru birourile unei bănci.

[6] http://a-craciunescu.blogspot.ro/2010/02/hagi-teodorachi-si-tzigara-samurcas.html

[7] Bilciurescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Universul, Bucureşti, 1945, p.97.

[8] Crăciunescu, Adrian, Studiu istoric privind clasarea imobilului din strada Batiştei nr. 20 în lista monumentelor istorice, manuscris, 2008, arhivat la Ministerul Culturii după clasarea monumentului

[9] cf. prof univ. dr. Mircea Duţu, directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române în articolul "Identitatea constituţională în contextul integrării europene”, caietul conferinţei internaţionale “Instituţi juridice contemporane în contextul integrării României în Uniunea Europeană”, Bucureşti, 2012

[10] adresa din 1888, conform Monitorului Oficial din 5 iunie 1888. Probabil o eroare de tipografie căci clădirea boierească descrisă de Tzigara-Samurcaş şi plasată la nr. 17 din strada Caragiale (în anii de redactare a memoriilor sale), nu avea cum să fie în casa de la nr. 8, lipită de casa Generalului Robescu date fiind dimensiunile modeste ale acelei parcele.

[11] Ilustraţi şi de Grigorescu în schiţele făcute în anii 1870 din balconul casei din Batiştei nr. 20, conform afirmaţiilor lui Al. Tzigara Samurcaş din memoriile sale, op. cit. p.37